La capătul lui noiembrie, pe 30, se sărbătorește Sfântul Andrei, Apostolul care a propovăduit pe pământul românesc. Calendarul popular îi atașează atributul de Cap de Iarnă și câteva ritualuri străvechi, care l-au precedat cu mult pe Apostol.
De câte ori mă aflu pe dealurile Dobrogei, locul meu natal, am bucuria să simt că pe acolo au călcat nu doar pecenegii, cumanii, slavii chiar și vikingii, ci a pășit și cel dintâi Apostol al lui Hristos, Sfântul Andrei. Toată istoria, magia , fericirea, durerea și suferința par a se topi în dealurile astea perfecte, molcome, cu o energie și cu o forță care mă fac să mă bucur că rădăcinile mele sunt AICI.
Andrei era ucenicul lui Ioan Botezătorul; auzindu-l pe acesta spunând despre Isus: „Iată mielul lui Dumnezeu” Andrei i-a urmat lui Isus, devenind astfel primul apostol. După Înviere, apostolii au mai rămas câțiva ani la Ierusalim, începând formarea trupului mistic al lui Iisus, care a devenit ceea ce azi se numește Biserica.
Apoi, la 50 de ani după Pogorârea Duhului Sfânt, apostolii au tras la sorți unde va pleca fiecare să predice; lui Andrei i-a revenit Scytia (Dobrogea). El l-a însoțit mai întâi pe fratele său Petru prin Asia Mică, apoi a trecut în peninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajungând în Scytia, unde s-a oprit un timp. Apoi a continuat propovăduirea evangheliei până în sudul Rusiei de astăzi. A murit ca martir în Ahaia, la Patras, răstignit pe o cruce în X.
Moaștele sfântului Andrei se păstrează întregi la Constantinopole până în jur de 850, când împăratul Vasile I Macedoneanul cedează rugăminților locuitorilor din Patras și le înapoiază capul sfântului Andrei (care se află acum în Catedrala din Patras). Sfântul Andrei este patron al Scoției (steagul scoțian reprezintă crucea sfântului Andrei), al României, al Spaniei, al Siciliei, al Greciei și al Rusiei. A fost pescar, deci pescarii și marinarii greci îl socotesc ocrotitorul lor.
👉 Sfântul Andrei, protectorul românilor
Hipolit Romanul arată că Sfântul Andrei a predicat sciților și tracilor, alăturarea celor două popoare arătând că Scythia Minor (Dobrogea), aflată lângă Tracia, a fost creștinată. Calendarul bisericii ortodoxe i-a hărăzit ziua de 30 noiembrie – tot atunci se sărbătorea și Anul Nou dacic. Se zice că pe aici, de când lumea, 30 noiembrie era o zi dedicată petrecerilor, cu excese de mâncare și băutură (de tipul Revelionului nostru).
În noaptea care o preceda, lumile de aici și de dincolo puteau comunica: se deschid mormintele, bântuie sufletele și strigoii vii și morți, se fac vrăji și farmece de ursită, pronosticuri meteorologice. Fetele boceau cu mare jale o păpușă de cârpă care simboliza Anul Vechi care murea.
Se zice că Sântandreiu de iarnă era dedicat unui zeu autohton care era lup și/sau patronul lupilor. Lupul era animalul totemic al dacilor (cel puțin al celor din sud – unii susțin că mai la nord, spre Moldova, animalul totem era ursul). Cert este că mitologia populară și literatura străveche românească abundă de aluzii la lup.
Stindardul de război al dacilor nu avea nicio legătură cu textilele, ci era un obiect de metal care închipuia un cap de lup cu trupul redus și aerodinamizat, ca de dragon. Era de fapt un instrument care capta vântul și-l făcea să scoată un urlet de lup care vâra groaza în sufletul dușmanului. Despre acest popor războinic se spune că ar fi practicat și un soi de licantropie rituală – confreriile de războinici urmau un ritual care le transformau efectiv în haite de oameni-lupi.
Se spune că în noaptea Sfântului Andrei, lupii încep a vorbi cu grai de om, spunând lucruri înfiorătoare. Nu e indicat să umbli, acești lupi te pot ataca și transforma în vârcolac. Timpul se răzvrătește și se înnoiește – pentru a ține în cumpănă răul, omul unge cu usturoi locurile de acces în casă: pragul, tocurile ușilor și ferestrelor etc.
Ungându-se ei înșiși cu usturoi și pe corp sau pe frunte, în piept, pe spate și pe la încheieturi, oamenii veghează în casă usturoiul. Afară, strigoii ies din morminte și se iau la bătaie la hotare, la răspântii și prin alte locuri necurate, folosindu-se de limbile de meliță și coasele furate din gospodăriile oamenilor. Duelurile lor durează până la cântatul cocoșilor, când spațiul se purifică și strigoii se întorc la locul lor.
Însă fetele-și văd de ce-i al fetelor: caută să-și afle ursitul, punându-și busuioc sub pernă. La miezul nopții, ele întorceau un ulcior de lut cu gura în jos și sub el puneau 3 cărbuni încinși, pe care-i descântau ca să frigă inima alesului. Dacă nu-l știa și ținea morțiș să-i vadă chipul, fata ținea în mână, la miez de noapte, două lumânări aprinse și privea într-un pahar cu apă în care a fost pusă o verighetă sfințită pentru cununie.
Femeile preparau anume de Sântantrei covașa: băutură fermentată din mălai și făină de grâu sau mei, ca braga. Se împărțea la vecini în străchini de lut, ca vacile să fie lăptoase și strigoii să le ocolească și pe ele și pe oameni.
Colacul de Sfântul Andrei era frământat din aluat dospit, împletit și copt, apoi în mijlocul lui fetele puneau un cățel de usturoi și-l lăsau o săptămână la cald. Dacă usturoiul încolțea, fata avea noroc.
În noaptea Sfântului Andrei, fetele care doreau să își vadă ursitul coceau turta de Indrei, făcută din apă, făină și sare în cantități egale, măsurate cu o coajă de nucă. Fetele o mâncau cu nesaț, se culcau și-și așteptau ursitul să vină în vis să le aducă apă.
Autor: Ivana Iancu
Sursa foto: 123rf.com