Binecunoscută din lumea știrilor de televiziune, Laura Nureldin este, deja de ani buni, și o scriitoare de succes. De altfel, a iubit dintotdeauna cititul, scrisul și cartea. Află care sunt preocupările ei și planurile ei pentru viitor!
Timp de mulți ani, ai fost jurnalistă, o prezentatoare foarte admirată a știrilor de televiziune. Cu toate acestea, drumul pe care l-ai parcurs în acest domeniu a fost desul de sinuos, iar în final ai decis să te desparți de „sticlă”. Cum a început aventura ta în jurnalism, în televiziune? Când ai știut că vei face asta? Cât de mult au contat oamenii din echipa ta, mai ales la început? Ce modele ai avut? Ai putut să renunți, anul acesta – a fost dificil? Este definitiv?
Nu știu dacă „sinuos” descrie cel mai bine drumul meu în lumea televiziunii. Cel puțin, din punctul meu de vedere, a fost surprinzător. Începând cu… începutul. Sunt absolventă de Psihologie-Sociologie (nu de Jurnalism) și, deși am cunoscut-o încă din copilărie pe doamna Delia Budeanu, niciodată nu mi-am dorit să fiu de partea aia a ecranului. Însă, după ce am absolvit facultatea, aveam nevoie de un loc de muncă. Temporar, credeam eu; unul care să-mi asigure un venit până când aveam să devin terapeut. Sau profiler. În 2002, Realitatea TV căuta un traducător-documentarist pentru o emisiune de interviuri cu expați realizată de un american. Pentru asta m-am dus. Nu știam că mai căutau ceva: un al doilea prezentator pentru jurnalul în limba engleză, prezentat și realizat de Bogdan Gamaleț. M-au pus să dau probă. Am dat, deși inițial am crezut că e o glumă proastă. După ce – împreună cu Bogdan – a văzut înregistrarea, Silviu Prigoană (pe atunci, patronul Realitatea TV) mi-a zis: „Fată, mâine la 10 ai jurnal.” Și am avut. Curat, fără emoții vizibile, cu prompter „la pedală”, din ăla pe care ți-l dai singur. Abia după ce a intrat genericul de final au început să-mi tremure genunchii. Așa de rău, încât nu mă puteam ridica de pe scaun să merg să semnez contractul. Inițial trebuia să am trei zile de probă; directorul Realitatea TV, Jimmy Bara, l-a sunat pe Prigoană în timpul primului meu jurnal de vreodată și i-a zis: „Nu știu unde ai găsit-o, dar semneaz-o acum!”
Așa a fost prima mea zi la televizor. Impropriu spus „zi”, pentru că jurnalul în engleză era scurt, iar eu mă uitam de acasă la celelalte programe, vedeam redacția în spatele prezentatorilor și-mi doream să fiu acolo. Atunci am învățat că e bine să ai grijă ce-ți dorești, pentru că a urmat un an în care am ajuns să lucrez 16 ore pe zi, fără nicio zi liberă. Era războiul din Irak. Dar a fost perioada în care am învățat aproape tot ce știu acum despre televiziune – să scriu o știre, s-o montez cu mâna mea, s-o prezint și nu doar s-o citesc, să pun voce pe știri, să fac subtitrări, să abordez un subiect… Și încă ceva, ceva ce nu ține doar de TV: „Nu contează ce bâlbă dai; contează cum ieși din ea.” Asta mi-a zis Bogdan înainte de primul meu jurnal de vreodată și asta cred și acum, legat de toate „bâlbele” pe care le poate da cineva într-o viață de om.
Echipa? Echipa contează enorm. Indiferent dacă ești începător sau veteran. Echipa te poate face să stai într-un loc și să muncești cu bucurie, deși condițiile tehnice sau financiare poate că nu sunt cele mai bune, sau te poate face să pleci dintr-un loc unde, aparent, totul este așa cum trebuie să fie. Oamenii contează mai mult decât echipamentele.
Din fericire, mereu am avut parte de echipe bune – nu întotdeauna și de lideri. Eu fac o distincție clară între noțiunea de lider și cea de șef. Liderul este cel care-și înțelege echipa, cu toate calitățile și neajunsurile; cel care știe ce să ceară și pune umărul să ajute. Șeful habar n-are cine ce poate și nu face decât să emită ordine. Liderul e atent la profesionalism; șeful, la servilism.
Tocmai de asta mi-a fost greu să plec și nu prea. Să explic. E greu să pleci dintr-un loc unde te-ai simțit acasă, unde ai scris istorie împreună cu echipa și cu liderul ei; dar nu îți e greu să pleci când locul acela și-a pierdut mai întâi liderul, apoi direcția; când mulți membri ai echipei au plecat, dezamăgiți și amărâți ca tine.
Nu știu dacă este definitiv; am învățat să nu spun „niciodată”. Știu doar că, în clipa în care mi-am scris demisia, am simțit că închei un capitol. Poate e ultimul, poate nu. În fond, eu scriu serii 🙂
Ce părere ai despre știrile din ziua de astăzi, în general? Circulă multe informații false, jumătăți de adevăruri și manipulări, nu doar din partea unor lideri de opinie sau a altor entități, ci chiar și din partea unor oficiali. De asemenea, e multă încrâncenare, violență, ură chiar. Trăim într-un fel de „tornadă de informații”, zi de zi, care ne copleșește. Cum crezi că putem reuși să alegem esențialul și să nu ne lăsăm doborâți de ritmul alert al știrilor și de cantitatea lor? Ar putea fi ignorarea lor totală o soluție?
Nu prea putem ignora știrile, pentru că e bine să știm măcar în mare ce se petrece pe lumea asta. E drept, între „Oare ce s-a mai întâmplat azi pe planetă?” și „Dacă nu mă uit o oră la știri, intru-n sevraj” e cale lungă. Consider că un om informat este un om liber. Dar, ca să fii informat, trebuie să cercetezi mai multe surse și să faci media acelor abordări ca să te apropii de adevăr. Dacă tu citești doar comentariile analiștilor despre declarația nu știu cărui politician și-ți însușești opiniile lor, nu ești informat. Informat ești dacă asculți sau citești declarația respectivului. Suntem informați atunci când devenim propriii formatori de opinie și ne bazăm părerile pe fapte, nu pe părerile altora.
Legat de știrile din ziua de azi (și nu doar de știri), chiar dacă pare superficial, regretul meu major este că nu prea se mai vorbește limba română la televizor. Aud dezacorduri, expresii complet greșite care au devenit normă doar pentru că unora le este lene să pună mâna pe un dicționar sau pe o carte de gramatică. Iar telespectatorii – unii dintre ei – preiau greșelile astea și le aduc în vorbirea curentă, dându-le toate șansele să ajungă în viitorul DOOM pe post de regulă.
Ai deja o carieră și ca scriitor, ai publicat o mulțime de cărți. Crezi în carte? Crezi în piața de carte, astăzi, când zona video și mai ales video online se pare că acaparează toată atenția publică? Tu vii tocmai din acea zonă. Cum vezi lucrurile?
Pfoai, câte întrebări într-una singură! Să le luăm pe rând. Cred în carte. Cred în puterea cărții de a catapulta cititorul în altă lume, de a educa, de a amuza, de vindeca, de ce nu? Cred că o carte bună are calități aproape magice; altfel, n-ar putea să pătrundă în mintea și sufletul cuiva.
Piața de carte este altceva. Acolo nu mai e vorba despre puteri și pasiune, ci despre bani. Banii pe care editurile și autorii îi investesc în publicare, banii pe care cititorii îi cheltuie pe cărți. Or, dacă ne uităm la un târg, de exemplu, o să vedem că oamenii care plecau de acolo cu genți uriașe pline de volume au început să cumpere o carte-două. Ar vrea să citească, dar după ce plătesc facturile și cumpără mâncare nu-și mai permit ce-și permiteau în urmă cu câțiva ani.
Nu cred că zona video sau online-ul au omorât cititul; oamenii cărora le place să citească o vor face oricum. Poate că unii dintre ei se reorientează spre cartea pe suport electronic; dar nu renunță la ea. Tehnologia și cartea se pot împăca foarte bine, dar asta trebuie să-nceapă din copilărie. Eu am crescut într-o casă cu o bibliotecă de trei mii de volume – biblioteca bunicii mele, profesoară de Limba și Literatura Română. Iar mătușa mea, care are și ea o bibliotecă impresionantă (pe care a și citit-o), mi-a cumpărat, de când am deschis ochii, cărți. Mereu potrivite vârstei, mereu interesante, mereu frumoase. Încă le am și, acum, că m-am gândit la ele, parcă le-aș reciti pe câteva.
Interviu de Felician Scorobete
Foto: Arhiva personală a Laurei Nureldin, social media
Găsiți continuarea interviului în revista #FEMEIA Septembrie 2024.
Revista este disponibilă în magazinele de presă în luna septembrie. O puteți și comanda, în format print aici, iar în format digital aici, printr-un simplu click!