Biografia actriței îmi relevă, a nu știu câta oară, că, dacă știi să îți cauți drumul, reușești. Pe cât de fragilă pare, are forță, echilibru, viziune și o poveste, o frumoasă poveste de dragoste care îi dă aripi!
Aylin a fost una dintre fetele norocoase care a plecat de acasă să cânte în trupa Asia, apoi a făcut parte din grupul Pops… apoi „a dispărut” din emisiunile de televiziune și din concertele care adunau mii de oameni.
Am redescoperit-o pe scena Teatrului Național din București. I-a mai rămas în ochi curiozitatea copilărească. Acum e una dintre actrițele care fac roluri „grele”. De curând a avut loc premiera la musicalul „Opera de trei parale” de Bertolt Brecht, premiera de început de an la Teatrul Naţional din Bucureşti, iar Aylin ne-a purtat un pic prin culise.
Trebuie să o vedeți neapărat pe femeia asta frumoasă, puternică, ce aduce cu ea pe scenă, în orice rol, misterul Orientului!
Câte șanse ți-ai dat când ai plecat la 17 ani, din Constanța, să faci carieră în muzică în trupa „Asia”, după un concurs?
Când am plecat de acasă, din Constanța, nu împlinisem încă 17 ani, iar simplul fapt că părinții mei mi-au dat voie să plec într-o aventură atât de neobișnuită pentru ritmul vieții noastre a fost deja un câștig enorm pentru mine, mai ales pentru că am fost crescută foarte strict și, în mod normal, nu aveam voie să plec nici din fața blocului. Așa că, la momentul acela, era departe de mine gândul să fac „carieră” în muzică, dar o speranță de a face parte din trupa Asia (practic, motivul pentru care am plecat) trebuie să recunosc că aveam.
Nu m-am dus cu gândul că voi pierde, dar nici că voi câștiga. Totul, absolut totul era nou și extrem de interesant. M-am bucurat de fiecare nouă întâlnire și de noua experiență ca și cum ar fi fost ultima oară. Și de atunci continui să o fac.
A urmat apoi trupa Pops. Te mai vezi cu fetele?
Ne vedem destul de rar și atunci întâlnirile noastre devin un eveniment special, pe care îl prețuim. Ultima dată ne-am întâlnit în formulă completă la botezul lui Ezra, băiețelul Minolei.
Cine te-a îndrumat către teatru, către film?
Mama iubitului meu de la vremea când dădeam BAC-ul și încercam să mă hotărăsc ce să fac cu viața mea a fost cea care m-a împins către actorie. Este vorba despre mama soacră de acum. A fost probabil prima persoană care a văzut o actriță în mine, iar la vremea aceea probabil singura persoană care avea convingerea că pot fi actriță.
Care au fost cele mai importante „întâlniri” din teatru?
Am avut multe întâlniri importante, dar pentru mine cele care au făcut diferența și care mi-au marcat evoluția ca actriță au fost întâlnirile cu Horațiu Mălăele, Ion Caramitru, Răzvan Mazilu și Gelu Colceag.
Întâlnirea cu Chris Simion ți-a deschis calea spre consacrarea în teatru.
Nu știu despre consacrarea în teatru, nu cred că am așa ceva încă, dar ce pot spune despre Chris este că a fost primul regizor de teatru care mi-a dat în mână un rol de o întindere mare, primul rol în care eram motorul spectacolului și pentru asta îi sunt recunoscătoare. Este vorba despre „Maitreyi” și rolul cu același nume, în dramatizarea făcută de Chris Simion după romanul lui Mircea Eliade. La momentul acela, eram încă la început, aveam instincte bune și de atunci știam că trebuie să le urmez.
M-a ajutat și întâlnirea cu Vlad Zamfirescu și felul lui lucid și uneori sec de a vedea un text dramatic, lucru care a contrabalansat foarte bine cu un text care avea tendințe spre melodramă. „Maitreyi” a fost un tur de forță pentru mine atât actoricește, cât și ca rezistență peste timp, întrucât l-am jucat în toată țara timp de peste 10 ani. Și tot datorită lui „Maitreyi” am întâlnit-o pe buna mea prietenă Carla Teaha.
De la primul rol până la „Opera de trei parale” a trecut ceva vreme, iar tu ești la vârsta maturității artistice. Cum e munca în teatru la 38 de ani, pe scenă? Ce a mai rămas în Aylin de la vârsta debutului?
În primul rând, evit să îi zic „scenă”, pentru că are o conotație care-mi displace, o anumită prețiozitate, pe care vreau să o ocolesc. Au trecut mulți ani de când am început, este adevărat. Între timp, lucruri pe care le ghiceam în mine am ajuns să le stăpânesc, azi îmi cunosc bine mijloacele și știu să mă folosesc de ele când și cum vreau, sunt în control și asta îmi permite să mă bucur și să fiu prezentă în situație, de fiecare dată. Din Aylin de la debut a rămas neschimbată curiozitatea față de următorul personaj și bucuria întâlnirilor cu artiștii acestei meserii pe care o iubesc din tot sufletul și care îmi face atât de mult bine. Un bine pe care fac tot posibilul să-l întorc spectatorilor din sală.
Cum a fost munca din spatele acestui spectacol? Regizor? Colegi? Repetiții?
A fost un proces complicat din cauza întreruperilor dese ale repetițiilor. A fost neobișnuit din punctul ăsta de vedere. „Opera de trei parale” este un angrenaj imens, care funcționează pe mai multe paliere: muzical, actoricesc, corul, ca personaj colectiv. Existau modificări pe text în fiecare zi, chestie care ne-a făcut să avem foarte multe variante ale textului. Asta pentru că profu’, domnul Colceag, are „obsesia” asta cu logica, insistă să se înțeleagă subiectul și motivațiile tuturor. O nebunie!
Iar „Opera de trei parale”, trebuie să știți, nu e deloc un text ușor din punctul ăsta de vedere. Și asta doar pentru că este un text hibrid, care a fost făcut din bucățele luate din multe locuri diferite și însăilate în grabă. Astfel că sunt scene cu rezolvări naïve, care la publicul din ziua de azi nu mai au cum să stea în picioare. Și aici intervine inteligența regizorului și talentul lui dramaturgic, pe care domnul Colceag le are din plin, dar și inteligența echipei actorilor și, cred eu, a… cât de ancorați sunt ei în realitatea zilelor noastre.
M-am bucurat de întâlnirea cu Marius Manole, a fost prima dată când am lucrat împreună și am înțeles și eu, în sfârșit, de ce e lumea înnebunită după el.
O vreme ai fost în atenția media, apoi ți-ai creat un drum și te-ai dezvoltat exact așa cum ai vrut. Crezi că prea multă vizibilitate strică?
Depinde la ce te referi. E evident că vizibilitatea mare ajută la vânzarea biletelor, ceea ce ne dorim noi, creatorii de spectacole, că doar nu le facem pentru noi, între noi. Eu însă am cunoscut popularitatea foarte devreme, la 17 ani, și cred că mi-am luat doza din plin.
Popularitate mare înseamnă că te adresezi maselor, ceea ce îți aduce în preajmă oameni de toate felurile, fără niciun fel de filtru. Oameni care își permit tot felul de libertăți cu tine, un fel de a vorbi, un fel de a se adresa. Ăsta a fost principalul lucru care nu-mi făcea bine. Acum cred că sunt exact la nivelul de popularitate pe care mi-l doream. Să pot să merg liniștită cu metroul dacă vreau și să văd respectul în ochii celor care îndrăznesc să intre în vorbă cu mine.
Ai ales și jazz-ul, deși publicul este restrâns pentru acest gen.
Nu mi-am ales niciodată pasiunile în funcție de cât voi câștiga din ele. Am fost cinstită cu ceea ce simțeam că am nevoie să fac fără să mă gândesc prea tare la efectul pe care îl va avea. În plus, în momentul în care am dat examen pentru un master la secția de jazz de la Conservator, cântam deja de câțiva ani în formule restrânse prin baruri de jazz din București. Ca să fiu cinstită, nu am terminat niciodată acel master, dar jazz-ul îmi place în continuare.
Nu mi-am ales niciodată pasiunile în funcție de cât voi câștiga din ele. Am fost cinstită cu ceea ce simțeam că am nevoie să fac, fără să mă gândesc prea tare la efectul pe care îl va avea.
Găsiți continuarea interviului cu Aylin Cadîr în revista #FEMEIA – Mai 2024, ediția print sau ediția digitală, pe care o puteți comanda printr-un simplu click!
Întreaga colecție a revistei #FEMEIA în format digital o găsiți aici.
Interviu de Ivana Iancu
Foto: Florin Ghioca