Descopera povestea din spatele carierei și vieții personale a uneia dintre cele mai cunoscute actrițe din România, Medeea Marinescu. În acest interviu, Medeea vorbește despre pasiunea pentru teatru, rolurile sale memorabile și modul în care echilibrul familial îi inspiră și îi alimentează creativitatea.
Actrița Medeea Marinescu a împlinit 50 de ani. Face actorie de la 3 ani și a devenit cunoscută și recunoscută cu rolul Mirabela din filmul „Maria Mirabela” (1981) regizat de Ion Popescu Gopo și de Natalia Bodiu. A „crescut” la Studiourile de Film Buftea, unde lucrau părinții ei, tatăl, Ion Marinescu, era operator de imagine, iar mama ei era machieuză. După absolvirea Academiei de Teatru și Film din București, în 1996, Medeea Marinescu a jucat în mai multe filme și a avut o carieră prolifică și în teatru. Este actriță la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București. O viață dedicată cu pasiune teatrului și filmului.
Notorietatea nu a schimbat-o. Este modestă, se bucură de tot ceea ce îi oferă fiecare zi și mai are încă în privire gingășia Mirabelei. Secretul ei: echilibrul pe care i-l oferă familia! Oriunde ar pleca în turneu, oricât de multe repetiții ar avea, acasă, cu cei doi băieți și cu soțul ei, îi e cel mai bine.
Mai circuli cu mijloacele de transport în comun sau ți-ai luat permis și șofezi?
Într-un București supraaglomerat și chiar isteric, de mai mult timp am ales varianta de a merge pe jos sau cu mijloacele de
transport în comun. E un exercițiu bun, pentru că de fapt pot să fac mișcare (parcurg zilnic distanțe mari pe jos) și în același timp să rămân mult mai relaxată. E și un exercițiu bun să observi oameni, situații, să țeși chiar povești, pentru că
strada îți oferă o mulțime de variante posibile. Ești înconjurat de oameni și poți fi regizorul poveștilor pe care toate acele chipuri ți le inspiră.
Joci mult, ai multe turnee. Care este dimensiunea timpului tau și al familiei în aceste circumstanțe?
Este o luptă pe care o duc de foarte mulți ani. Pentru că, într-adevăr, e complicat să te împarți între viața profesională și cea de familie. Pentru că această profesie, pe care, sigur, eu am ales-o și care îmi place atât de mult, nu poate avea un „orar” strict. Un rol pe care îl faci nu te lasă în pace atunci când ai ieșit din sala de repetiții… ajungi acasă și continui să te gândești la el, să te frămânți, să cauți, să înveți, continui să lucrezi acel rol și el să lucreze în tine… Din acest punct de vedere mi se pare mai greu „să te împarți”. Și atunci am încercat să mai reduc din acel ritm nebunesc în care mă obișnuisem să lucrez, să exist și să îmi găsesc calmul, să îmi conduc atenția, să redescopăr micile mari bucurii ale unei vieți așezate. Bucuria de a-mi conduce și de a-mi aștepta fiul cel mic de la școală, de a povesti cu el pe drumul spre casă, de a face jocuri împreună, de a sta la un film și a-l dezbate alături de fiul cel mare, de a face cele mai mărunte lucruri prin casă alături de George și de copii. E oaza mea de liniște, de siguranță, de fericire.
Într-o „lume anglofonă”, tu preferi cultura franceză, vorbești fluent franceza, ai spectacole de poezie în franceza. De când apropierea de această cultură?
Apropierea mea de limba și cultura franceză s-a produs odată cu filmul „Je vous trouve très beau”. Iată, sunt 20 de ani de atunci… Eu nu vorbeam o boabă franceză și nici acum nu sunt o bună vorbitoare, dar am ajuns să joc un rol principal, alături de un mare actor, Michel Blanc, într-o limbă pe care nu o vorbeam deloc la acea vreme, într-un film ce avea să devină un mare succes în Franța… Mă uit în urmă și mi se pare aproape neverosimil, un miracol, această întâmplare din viața mea, care s-a numit „Je vous trouve très beau”. A urmat „Donnant Donnant”, alături de Daniel Auteuil, o altă mare vedetă a cinema-ului francez, în regia aceleiași regizoare Isabelle Mergault, care a scris pentru mine și pentru Daniel acest scenariu. După care am ales să mă întorc în țară. Aveam aici o familie, deja un copil, pe Luca, aveam teatrul, unde jucam mult, și acestea au fost motivele pentru care am ales să nu rămân în Franța. Apoi, sigur, legătura mea cu Franța a însemnat o multitudine de evenimente, de acțiuni. În 2015 am fost desemnată de către statul francez „Ambasador Climat 2015” al Conferinței de la Paris, în 2016 am devenit „Cavaler al Ordinului de Merit Francez”. Am realizat spectacole de muzică și poezie în limba franceză alături de Emy Drăgoi, muzician care a studiat în Franța. Totul a venit, cumva, de la sine, a venit ca o prelungire a acestor roluri făcute în Franța și care au avut un ecou în publicul francez.
Cum faci să „electrizezi” o sală, să îi faci pe spectatori să nu te uite, să își pună întrebări după spectacol?
Cred că sinceritatea e răspunsul.
Ai crescut într-o familie de artiști, ai stat mult prin studiourile de film și ai ales teatrul și filmul. Crezi că profesia părinților poate influența drumul copiilor? Nu e greu să urmezi aceeași cale?
E o întrebare pe care acum mi-o pun din perspectiva părintelui. Pentru că fiul meu cel mare e deja licean și va trebui să aleagă, în curând, un drum. Sigur că mediul în care trăiești, anturajul în care te maturizezi, discuțiile la care asiști, copil fiind, în casă n-au cum să nu te influențeze. Dar ele nu îți pot garanta drumul. Pe acela tu trebuie să îl alegi și să mergi singur. Părinții îți pot da doar „bagajul” cultural, educația, care, sigur, contează enorm. Dar nu îți pot da nici talentul, nici determinarea și nici șansele. Pentru că și șansa joacă un rol mare într-o carieră.
Ai avut complexe și temeri când ai hotărât să alegi această profesie?
Nu am avut complexe, dar am avut temeri… firesc. Am terminat facultatea în 1996, când televiziunea luase un mare avânt și sălile de teatru erau destul de goale fiindcă televizorul „furase” interesul publicului, filme se făceau atât de puține… A fost un început greu, cu proiecte mici și sortite eșecului, cu experiențe neașteptate (o stagiune am jucat la Bristol OldVic), cu niște căutări și alegeri întâmplătoare. De aceea, când am ajuns în 1998 la Teatrul Național, prin concurs, am înțeles ce șansă mi se oferă și am știut cu adevărat să o apreciez.
Actoria te consumă sau este o provocare permanentă?
Actoria e o permanentă provocare, ea devine un mod de viață. Ce șansă am avut ca dintr-o joacă, apoi o pasiune să pot să îmi construiesc o carieră!
Găsiți continuarea interviului în revista #FEMEIA Iulie 2024.
Puteți comanda revista în format print aici, iar în format digital aici, printr-un simplu click!
Interviu de Ivana Iancu
Foto: TNB